O scurtă istorie a morții
Cine are nevoie de o istorie a morții, vă puteți întreba? Ești aici un minut și ai trecut. Toata lumea stie asta. Este natural.

De fapt, aceasta este o atitudine interesantă.

În cultura occidentală, moartea nu mai este naturală. Știința socială definește moartea naturală drept „cea care nu contează”. În sălbăticie, 90% dintre animale nu ajung niciodată la maturitate. Animalele adulcesc moartea și merg mai departe. Supraviețuirea efectivului este echivalentă. În societatea noastră, moartea contează foarte mult, din două motive.

În primul rând, ne amintește de faptul că și noi vom muri fizic la un moment dat. Aceasta nu este o noțiune populară! Majoritatea oamenilor îți vor spune că cred într-o viață de după. Ei cred că această viață de viață este plăcută. Dar atunci vor spune că le este frică să moară. Sunt confuzi? Nu. Le este frică de PROCESUL muribund, nu de a fi mort. Gândul la durere, pierderea controlului și bazarea pe mașini îi face pe oameni să crească.

Și totuși, milioane de dolari sunt cheltuiți pentru a dezvolta acele mașini și medicamente care să moară! Într-un an, americanii cheltuiesc destui bani pentru produsele anti-îmbătrânire pentru a menține în viață și bine întreaga țară africană timp de un deceniu. Creăm documente legale care să ne dicteze dorințele atunci când „va veni timpul”. Ni se acordă trei zile de concediu (poate) de la slujbe pentru a ne jelni morții, a trece peste ea și a reveni la serviciu. Nu, moartea nu este deloc o experiență naturală. Un proverb sirian afirmă că Nașterea este mesagerul morții. Eeesh.

În al doilea rând, moartea este memorializarea celor dragi și a celor populari. Păstrăm, împachetăm cadourile și ascundem oamenii morți, punând markere pentru ca alții să știe că sunt acolo. Vizităm mormintele, lăsăm cadouri, plătim tribut. Oamenii de știință socială numesc această închinare strămoșilor. Uzual? Da, acest obicei este complet înrădăcinat în viețile noastre. Natural? Deloc. Potrivit acelorași oameni de știință, „Societatea este o structură ridicată împotriva naturii, care ascunde moartea naturală”.

Vedea? Nu este interesant? Acum vom arunca o privire asupra altor forme de închinare strămoșilor.

A fost odată, unele culturi au luat un trup mort și l-au așezat pe drumul principal. Dacă natura și-a luat cursul și corpul a fost consumat de buguri, fiare și păsări, familia era onorată că persoana iubită era „demnă” de marile spirite. Dacă trupul era neatins și lăsat să se descompună, familia era rușinată.

În vremurile biblice, trupurile au fost puse în repaus într-o peșteră, care a fost apoi sigilată. Sau era așezat pe pământ, într-un loc ieșit din comun, cu roci îngrămădite peste el. Deși nu există niciun motiv definitiv pentru obiceiul evreiesc de a lăsa stânci pe pietre, unii dau această referință pentru tradiție. Mulți o văd pur și simplu ca un indiciu că cel îngropat a fost vizitat și onorat.

Unele triburi autohtone și-au așezat morții cocoloși în copaci, pentru a fi mai aproape de Marele Creator și pentru a lăsa Maica Natură să aibă grijă de ei.

În multe sate africane, membrii familiei sunt înmormântați în mijlocul satului, iar mormintele sunt acoperite cu ciment. Denumirile sunt sculptate în cimentul umed. Când este uscat, oferă o suprafață netedă și dură pentru rutinele zilnice ale vieții.

Înmormântarea pe mare se întoarce la prima dată când omul a încercat să cucerească și să controleze apa. Tradiția continuă astăzi în cercurile navale din întreaga lume. Chiar și non-marinari pot aranja o astfel de dispoziție cu societăți dedicate acelei ceremonii. În toate formele de povestire, moartea este adesea indicată atunci când anumite personaje se îmbarcă pe navele navigabile și pleacă spre apusul soarelui. O înmormântare vikingă a constat în așezarea trupului războinicului pe o barcă de lemn, aprinderea unui foc lent și stabilirea derivației din barcă.

Cremarea datează din epoca de piatră (trei mii î.Hr.). Homer (de renume Iliad și Odyssey) a încurajat practica din motive de sănătate și pentru soldații uciși în luptă. Romanii antici au fost în cele din urmă interzis să cremă în limitele orașului în secolul al V-lea, deoarece fumul era atât de gros zilnic. Practica a apărut folosind piriuri de jurnal (stive). Cremarea a câștigat recent o acceptare pe scară largă în cultura noastră. Metodele moderne nu folosesc flacără, ci căldură intensă (1600 grade) pentru a transforma corpul într-o stare de cenușă.

Funeraliile sunt o formă de închinare strămoșilor și sunt destinate numai bunăstării supraviețuitorilor. Forma și caracterul înmormântărilor sunt la fel de diverse ca culturile și religiile din lume. Gândiți-vă la Irish Wake, la New Orleans și la înmormântările de stat, pentru a numi câteva. Astăzi, conceptul de înmormântare verde este în creștere. Sicriele sunt confecționate din carton biodegradabil și îngropate acolo unde cutia și conținutul acesteia se pot întoarce la natură.

Obiceiul de mormânt al unei volei din trei puști a început în timpul Războiului Civil. Inițial, o volei a fost trasă pentru a înceta lupta, astfel încât morții de pe câmpul de luptă să fie îngrijiți. A doua volei a însemnat că terenul este clar, iar lupta se poate relua. Un salut de 21 de arme arată respectul unei țări față de alte, de obicei, mai slab față de cei mai puternici. În America timpurie, o lovitură a fost trasă pentru fiecare stat. Ulterior a fost standardizat la nivel internațional la 21 de ani.

Taps este unic american.Un general de război civil din sudul căruia nu i-a plăcut apelul pentru bug-uri pentru „Lights Out” a scris-o cu ajutorul botnicului său. Până mult timp, chiar trupele yankee au adoptat frumoasa melodie bântuitoare. În anii de mai târziu, va fi cântat la focurile de tabără de seară de către trupe de cercetași și va juca la monumente civile și militare.

Americanii consideră că tema morții este dezastruoasă, chiar nepoliticoasă. Avem multe de învățat din istorie și vecinii noștri din lume.

Shalom.

Instrucțiuni Video,: Istoria Tiganilor R(romi) din România (Aprilie 2024).